COPII CEI MAI AFECTATI ATAT PSIHIC CAT SI FIZIC DE PLECAREA PARINTILOR
Cele mai mediatizate sunt cazurile cele mai tragice: copiii care se sinucid. Dorul de parinti, sentimentul ca au fost parasiti, lipsa afectiunii, singuratatea, lipsa sperantei de a mai fi impreuna - iata cateva dintre cuvintele pe care le auzim in astfel de cazuri. Intr-adevar sinuciderile la copii sunt extrem de rare si totusi iata ca realitatea ne spune altceva. Sa incercam sa ne punem in locul acestor copii, sa vedem si sa simtim ca ei.
Din momentul plecarii parintilor, ei nu-i mai vad, adesea nu stiu unde sunt, nu primesc vesti de la ei mult timp. Oricum sunt mama si tata, orice fac, ei raman pentru copil cele mai importante persoane din viata sa. Fara ei, viata arata cu totul altfel, goala, pustie. Copiilor le lipsesc vorbele parintilor, vocile lor, certurile lor, rasul, sarbatorile, ajutorul. Nu am multe luni cui sa spuna "mama" si "tata", nu au pe cine sa strige, nu au cui sa ceara ajutor daca se simt nedreptatiti, daca ii doare ceva, daca au nevoie de ceva.
Primul aspect care apare este ca momentul plecarii nu este cunoscut. Parintii pleaca atunci cand sunt sunati, uneori de azi pe maine. Copiii nu stiu unde pleaca, ce vor face acolo, unde vor sta si nici cand se vor intoarce. Aud doar: "plecam ca sa facem rost de bani", "mergem la munca in Spania", "nu stim unde vom sta", "daca ne descurcam, stam mai mult ca sa castigam mai mult" etc. Altfel spus, copiii nu stiu mai nimic pentru ca nici adultii din jurul lor nu stiu mai nimic.
Unii dintre ei incearca sa vorbeasca cu copiii despre aceasta plecare, altii ii considera prea mici pentru a intelege. Ii lasa cu bunici, cu alte rude sau cu vecini. Pentru nu se stie cat timp.
